Auzisem despre Polonia, de la cei care o vizitasera, ca se aseamana cu Romania...asa ca nu am plecat cu prea mari sperante la drum. Acum insa, dupa 6 zile acolo, nu pot sa nu ii apostrofez pe cei care au facut comparatia: Ce a fost in capul vostru?! Singurele asemanari se pot face pe alocuri intre Varsovia si Bucuresti,  in ceea ce priveste nenumaratele blocuri comuniste ,insa aici se opreste tot, si imi pare rau sa o spun, dar sunt peste noi la aproape orice nivel, nicidecum ca noi. Numai daca pui la socoteala ca preturile erau la fel sau un pic mai ieftine ca in Romania, iar ei castiga de 2-3 ori mai mult decat noi (verificat!).

Polonia m-a impresionat foarte placut.. Am vizitat Cracovia, Varsovia si Auschwitz, precum si alte cateva opriri in drum, cu compania Dux travel , pe care o recomand cu draga inima. Cazarile au fost OK, si mi-a placut ca, spre deosebire de majoritatea excursiilor de grup, cum sunt cele cu Omnia  de exemplu, jumatate din timp vizitam, dar jumatate aveam si timp liber, nu a fost o excursie ,,alergata''.

Chiar daca postarea este despre Polonia, crede-ma pe cuvant cu sfatul asta: daca decizi sa te duci in Polonia cu masina, opreste-te prima noapte din drum, cum am facut noi, in orasul Kosice, din Slovacia (care, apropo, este Capitala Culturala Europeana pe 2013, si chiar se aseamana in piata centrala cu Sibiu). Vei admira numeroase case si palate aristocratice cu arhitectura gotica, baroca sau art nouveau, precum si cea mai mare biserica din Slovacia, catedrala Sf. Elisabeta (foto1).

Nu imi place sa ma arunc in discutii metafizice de fel, in discutii despre iubire in particular, pentru ca de regula sunt pretextul perfect sa iasa la iveala filozoful ratat (si penibil, in consecinta) din fiecare din noi. Am vazut destule bloguri scrise de fete, gretos de romantice, incat sa stiu mai bine de-atat. Dar nu pot sa inchid ochii, cand vad o capcana in care pare ca toate fetele cad, la un moment dat: atunci cand stau cu un tip care este mult sub nivelul lor, un nemernic, de obicei, care nu le respecta, dar de care sunt atat de atasate, incat ii suporta toate...mojiciile.

Culmea e ca atitudinea asta nu pare sa omita pe nimeni: ai putea sa expediezi usor subiectul, zicandu-ti ,,Sunt proaste.'' Nu, nu sunt proaste deloc, am vazut fete inteligente si extraordinar de inteligente care, atunci cand vine vorba de relatii, devin alta persoana: fete citite, cu cariera, sau cu rezultate academice foarte bune, cu pareri pertinente si (in majoritatea cazurilor) personalitate puternica, fete care par atat de puternice cand vine vorba de partea profesionala si devin...plastilina in mainile unor tipi la care nici o piți de Romania nu ar trebui sa se uite.

Cum se explica?! De ce ne multumim, de cele mai multe ori, cu cineva ce in sinea noastra stim ca este sub noi? De ce nu realizam ca putem mai mult?

Am o prietena care s-a cantonat intr-o relatie ani de zile, desi nu prea avea nimic in comun cu respectivul, iar el mai vorbea, ocazional, si cu alte fete. Se certau, se impacau. ,,De data asta mi-a promis ca va fi diferit, a inteles cum stau lucrurile'', era replica ei invariabila atunci cand eu imi rostogoleam ochii, afland ca iar s-au impacat.

 ,,Stii cum e, cand esti impreuna de atata timp, nu poti sa renunti chiar asa usor la cineva, ne leaga prea multe amintiri'' era replica alteia, justificandu-se (desi nu o intrebasem de ce s-au impacat din nou) o alta prietena, dupa a n-a impacare cu prietenul pe care il avea de ani de zile, cu care se certa din orice.

,,I-am dat o ultima sansa. La urmatoarea gafa, plec fara sa ma uit in urma'' imi spunea de curand o alta fata, dupa ce tocmai se impacase cu un tip imatur, care avea groaza de orice fel de angajament, o jignea si a si inselat-o.

De ce credem ca de data asta va fi altfel? De ce speram sa il schimbam, sau in fine, sa se schimbe el pentru noi? Si mai ales, de ce suntem de fiecare data atat de naive incat sa credem ca lucrurile se vor schimba? Lucrurile ar trebui sa mearga bine de la inceput. Nu exista relatie perfecta, mici neintelegeri apar la tot pasul, dar e o diferenta intre cateva enervari care tin o ora, si certuri in toata regula, diferente izbitoare de comportament, diferente de mentalitate (tu vrei o relatie stabila, el vrea ceva ,,casual'' ), nu mai vorbesc de situatii in urma carora ar trebui sa pui punct fara te uiti in urma, cum ar fi jignirile de orice fel, sau faptul ca te-a inselat.

Cu riscul sa imi sara feministele in cap, eu chiar cred ca noi, fetele, suntem mult mai sensibile decat baietii. Si avem o problema cu modul in care ne percepem. In loc sa ne cunoastem punctele forte si sa incercam, pe cat posibil, sa fim multumite in pielea noastra, ne subestimam, motiv pentru care ajungem sa nu ne suportam in postura de fete single. Si asa ajungem in relatii care nu merg, pe care le suportam de frica de a nu ramane singure.

Am asistat la o discutie intre doi tineri casatoriti, si cel care urma sa se ocupe de aranjarea nuntii lor. S-au prezentat, i-au spus cand se vor casatori, dupa care soc! Adauga viitoarea mireasa (din nou, fara sa o fi intrebat-o nimeni) MOTIVUL pentru care se casatoresc: ,, Stiti cum e, suntem impreuna de atatia ani...credem ca asta ar cam fi pasul urmator.''

Nu, nu stiu cum e. Nu as vrea niciodata sa ajung in situatia atat de trista incat sa stiu cum e!

Pe Diana Florina Cosmin o citeam cu mare placere de mult timp, lunar, in Cosmopolitan. Era primul articol pe care il citeam din revista, pentru ca scrie atat de bine, cu atata inteligenta si umor, incat devine genul ala de autor pe care il citesti cu creionul in mana. Asa ca am fost foarte fericita anul trecut, sa aud ca isi lanseaza carte, cu toate articolele din Cosmopolian, plus altele - Povestile unei inimi - Lectii de viata si de iubire pentru fetele single.

Ceea ce pare a fi o carte usurica, ,,pentru puicute'', nu se dovedeste a fi deloc asa. Drept dovada, are numai recenzii foarte bune, si deja primul tiraj s-a epuizat, lucru rar pe la noi. In cele peste 20 de esee, asistam la modul in care autoarea percepe dragostea si interactiunea cu sexul opus, prin intamplari personale, dar care dezvaluie exact atat trebuie, printr-un ton polemic, care te face sa iti pui niste intrebari in aceeasi masura in care iti va da niste raspunsuri. Practic, citesti biografia unei persoane pe cat de tinere, pe atat de mature, insa biografia este doar un punct de plecare pentru interogatiile asupra iubirii.

Desi se adreseaza a fi pentru fetele single, eu am citit-o cu acelasi placere, fiind si single, si cuplata. De fapt, este genul de autor care merge citit oricand ai nevoie de un gram de inspiratie, de liniste, sau de un pic de intelepciune.

Nu-i o carte de genul ,,Cum sa..'', desi titlul asta sugereaza ( de altfel, ma deranjeaza foarte tare cartile de genul). Tocmai, ca desi e atat de usor sa ajungi sa vorbesti in clisee cand vine vorba despre iubire, mai ales despre cautarea barbatului ideal, asta-i elementul de noutate cu care vine cartea, si care o face sa fie mai mult decat o Carrie Bradshaw de Romania: prezinta statutul de fata single dintr-o noua perspectiva. Nu cu idealizari romantice in care tu esti o damsel in distress si printul pe un cal alb te asteapta la colt, nu cu dulcegarii, filozofii, si idei prea abstracte, ci cu un ton sincer, pe alocuri amar, ideea de baza fiind ca, desi nu-i deloc usor pentru confortul tau psihic si sufletesc sa fii o persoana singura intr-o lume parca inconjurata de cupluri fericite, este o etapa absolut necesara in formarea ta ca persoana. Este perioada in care poti sa te descoperi in cel mai bine, fiindca, evident, cel mai bine poti face asta atunci cand esti doar tu cu tine. Mi-a placut mult, apropo de asta, ideea ei despre cat conteaza sa stii cine esti chiar si cand te lasa cineva intr-o camera complet goala. Fiindca atata timp cat tu nu descoperi ce gen de persoana esti, care sunt  asteptarile tale, ce poti oferi, si ce gen de persoana vrei sa fii, iti va fi destul de greu sa gasesti pe cineva care sa se indragosteasca de tine.

Mi-a placut mult si ideea cum ca nu trebuie sa ne mai batem cu pumnul in piept ca suntem femei ,,barbate'', independente, care n-au nevoie de barbati si tin mortis sa demostreze ca pot sa faca totul si singure, ca ne pierdem tocmai feminitatea si gratia : ,, Nu vrem sa fim protejate, pentru ca asimilam rasfatul cu slabiciunea.Vrem sa fim tratate ca egale ale barbatilor, dar fara partea cu berea, uitatul la meci si glumele de prost gust. Vrem sa fim iubite, dar nu ne dam seama ca un barbat are tot atat spatiu de manevra cu noi cat are un sofer care vrea sa intoarca in jeep intr-o garsoniera. Volan dreapta, perete. Volan stanga, perete. Volan inainte, nici o sansa. Singura varianta: datul inapoi.''

Si mi-au mai placut multe lucruri, pe care te las pe tine sa le descoperi si sa mi le spui, daca o sa citesti cartea. Eu o recomand cu draga inima!