Nu imi place sa ma arunc in discutii metafizice de fel, in discutii despre iubire in particular, pentru ca de regula sunt pretextul perfect sa iasa la iveala filozoful ratat (si penibil, in consecinta) din fiecare din noi. Am vazut destule bloguri scrise de fete, gretos de romantice, incat sa stiu mai bine de-atat. Dar nu pot sa inchid ochii, cand vad o capcana in care pare ca toate fetele cad, la un moment dat: atunci cand stau cu un tip care este mult sub nivelul lor, un nemernic, de obicei, care nu le respecta, dar de care sunt atat de atasate, incat ii suporta toate...mojiciile.

Culmea e ca atitudinea asta nu pare sa omita pe nimeni: ai putea sa expediezi usor subiectul, zicandu-ti ,,Sunt proaste.'' Nu, nu sunt proaste deloc, am vazut fete inteligente si extraordinar de inteligente care, atunci cand vine vorba de relatii, devin alta persoana: fete citite, cu cariera, sau cu rezultate academice foarte bune, cu pareri pertinente si (in majoritatea cazurilor) personalitate puternica, fete care par atat de puternice cand vine vorba de partea profesionala si devin...plastilina in mainile unor tipi la care nici o piți de Romania nu ar trebui sa se uite.

Cum se explica?! De ce ne multumim, de cele mai multe ori, cu cineva ce in sinea noastra stim ca este sub noi? De ce nu realizam ca putem mai mult?

Am o prietena care s-a cantonat intr-o relatie ani de zile, desi nu prea avea nimic in comun cu respectivul, iar el mai vorbea, ocazional, si cu alte fete. Se certau, se impacau. ,,De data asta mi-a promis ca va fi diferit, a inteles cum stau lucrurile'', era replica ei invariabila atunci cand eu imi rostogoleam ochii, afland ca iar s-au impacat.

 ,,Stii cum e, cand esti impreuna de atata timp, nu poti sa renunti chiar asa usor la cineva, ne leaga prea multe amintiri'' era replica alteia, justificandu-se (desi nu o intrebasem de ce s-au impacat din nou) o alta prietena, dupa a n-a impacare cu prietenul pe care il avea de ani de zile, cu care se certa din orice.

,,I-am dat o ultima sansa. La urmatoarea gafa, plec fara sa ma uit in urma'' imi spunea de curand o alta fata, dupa ce tocmai se impacase cu un tip imatur, care avea groaza de orice fel de angajament, o jignea si a si inselat-o.

De ce credem ca de data asta va fi altfel? De ce speram sa il schimbam, sau in fine, sa se schimbe el pentru noi? Si mai ales, de ce suntem de fiecare data atat de naive incat sa credem ca lucrurile se vor schimba? Lucrurile ar trebui sa mearga bine de la inceput. Nu exista relatie perfecta, mici neintelegeri apar la tot pasul, dar e o diferenta intre cateva enervari care tin o ora, si certuri in toata regula, diferente izbitoare de comportament, diferente de mentalitate (tu vrei o relatie stabila, el vrea ceva ,,casual'' ), nu mai vorbesc de situatii in urma carora ar trebui sa pui punct fara te uiti in urma, cum ar fi jignirile de orice fel, sau faptul ca te-a inselat.

Cu riscul sa imi sara feministele in cap, eu chiar cred ca noi, fetele, suntem mult mai sensibile decat baietii. Si avem o problema cu modul in care ne percepem. In loc sa ne cunoastem punctele forte si sa incercam, pe cat posibil, sa fim multumite in pielea noastra, ne subestimam, motiv pentru care ajungem sa nu ne suportam in postura de fete single. Si asa ajungem in relatii care nu merg, pe care le suportam de frica de a nu ramane singure.

Am asistat la o discutie intre doi tineri casatoriti, si cel care urma sa se ocupe de aranjarea nuntii lor. S-au prezentat, i-au spus cand se vor casatori, dupa care soc! Adauga viitoarea mireasa (din nou, fara sa o fi intrebat-o nimeni) MOTIVUL pentru care se casatoresc: ,, Stiti cum e, suntem impreuna de atatia ani...credem ca asta ar cam fi pasul urmator.''

Nu, nu stiu cum e. Nu as vrea niciodata sa ajung in situatia atat de trista incat sa stiu cum e!