In viata mea nu mi-a fost asa teama ca inainte sa plec in Rusia. Aveam o groaza de frici, toate cumulate. In primul rand, mi-era teama de cum o sa ma descurc pentru prima data, timp de o perioada de 2 luni, departe (atat de departe!) de casa, de familie, de cei dragi... Mai ales fiindca sunt genul de persoana mult mai atasata de cei apropiati decat, sa zicem, media. De fapt, asta a si fost ideea, cand m-am decis sa aplic pentru internshipuri in strainatate, prin intermediul platformei puse la dispozitie de cei din AIESEC: am vrut sa ma provoc singura, sa imi depasesc muuuult de tot zona de confort. Parca am inceput sa am si mai multe indoieli cand o prietena buna mi-a schimbat perspectiva: ,,Mai Ama, trei sferturi din cei care pleaca in strainatate in internshipuri ca al tau pleaca fiindca n-au nimic de pierdut in tara. Tu ai totul in tara, asa ca de ce pleci?'' Si asa e, nu imi lipsea nimic in tara!

Insa gasirea internshipului potrivit,  si apoi toate formalitatile pentru plecare (mai ales adevarata epopee de a obtine visa pentru Rusia), deja ma facusera sa am indoieli daca fac ceea ce trebuie sau nu. Alesesem internshipul din Rusia, deoarece era unul relativ scurt (majoritatea erau de 5 luni cel putin), si pentru ca era vorba de Siberia. Eu oricum vroiam sa vizitez mult Rusia, dar mai ales in Siberia erau si mai slabe sanse sa ajung altfel. Asa ca mi-am luat inima in dinti si iata-ma la aeroport, efectiv INGROZITA.

De ce? Pe langa teama ca nu stiam cum o sa ma descurc singura, tocmai fusese si cazul cu tanara japoneza ucisa imediat dupa ce ajunsese in Romania tot cu un internship prin AIESEC, si cei de la AIESEC nu o asteptasera la aeroport, asa cum ar fi trebuit sa se intample. Ori cei din AIESEC Romania sunt oricum muuuult mai seriosi decat AIESEC Novosibirsk (Rusia), care deja imi facusera o groaza de probleme, si nu isi dadusera absolut deloc interesul. Asa ca deja ma vedeam si eu singura in aeroport in Siberia, la 5 dimineata, cand imi ajungea avionul, intr-o tara in care aproape nimeni nu vorbeste engleza. La asta se mai adauga si senzatia de disconfort pe care o am cand trebuie sa zbor singura, plus un pic de teama ca ma duc la capatul civilizatiei.

Prima impresie despre Siberia a fost mai mult decat dezolanta: un aeroport comunist, cu un mobilier vechi de cel putin 20 de ani, cu un personal care nu vorbea engleza. Ori sa nu vorbeasca engleza nici macar personalul de la aeroport deja mi s-a parut mai mult decat exagerat. Plus ca sunt foarte inceti, si ne verificau pe toti la sange la acte, de parca eram niste infractori care venisera sa le invadeze minunata tara. Asa ca stai Amalia la 5 dimineata, dupa aproape 24 de ore pe drum, intr-un frig groaznic, pana isi termina ei formalitatile! Si cu marea teama daca ma asteapta cineva sau nu. Spre marea mea usurare, ma asteptau. Insa cand am iesit din aeroport, al doilea soc, pe care nu cred ca o sa il uit prea curand: m-a izbit un frig, un vant, si o ceață, de nu se vedea mai mult de 5 metri in fata. Si era jumatatea lui septembrie, in conditiile in care eu, banuind ce ma asteapta in Siberia, deja ma imbracasem foarte gros!
Am ajuns, mai mult pe orbeste din cauza ceței, la autobuzul care ma ducea in Berdsk, orasul unde aveam sa locuiesc, la o ora de Novosibirsk (capitala Siberiei): era exact ca Zeniturile noastre, eu nici nu cred ca mai avem asa ceva in Romania. Si dupa ce ca era asa frig, n-a bagat deloc caldura. Pana am ajuns in Berdsk, simteam deja ca facusem țurțuri! Plus ca in drum spre Berdsk, vazand acelasi peisaj dezolant,aceleasi cocioabe de case (foto 1), si pe alocuri blocuri comuniste(foto 2), mi-am facut prima impresie despre Siberia, gandindu-ma incontinuu : ,,IN CE TE-AI BAGAT???''

Cladirea era de fapt asa cum vazusem eu numai in filme cladirile comuniste: era foarte veche, era clar ca din nou, nu se mai investise nimic in ea de mai mult de 20 de ani, noroc ca isi modernizase Olga partea pe care o avea, cu centrul privat. Insa am inceput lectiile, si de atunci a inceput partea cu adevarat frumoasa a experientei mele in Rusia: oamenii de acolo.
Aveam studenti de la cei mici, de 6-7 ani, pana la cei de-o varsta cu mine si chiar un pic mai mari decat mine. Desi la inceput erau destul de timizi, cu timpul am reusit sa ma apropii chiar de toti, si asteptam fiecare lectie cu ei. Vorbeam mult despre filme, muzica, despre diferentele culturale dintre Romania si Rusia, si la aproape fiecare ora organizam un fel de prezentari in oglinda: eu le aratam cum sunt in Romania reality show-uri, sa spunem, si ei mi le aratau pe cele de la ei.
I-am invatat sa danseze Brasoveanca, ei m-au invatat sa dansez pe ,,Kalinka''...mi-au organizat ore special de degustari, unde veneau cu mancare traditional ruseasca..am ras mult, am povestit si mai mult, si pana la urma, am inceput sa ne vedem si in afara centrului, de cele mai multe ori la...sushi:)) Pentru ca soc!, cel putin cei din Siberia, mananca foarte mult...sushi! (foto 3) Si beau foarte mult ceai, nu vodca, cel putin cei pe care i-am cunoscut (si am iesit destul si cu adulti). Ah, si inca ceva: nu am baut vodca deloc in Rusia. Si nici nu imi pare rau. Eu nu beau alcool de fel pentru simpul fapt ca nu imi place deloc. Le-am incercat destul borsurile, clatitele, si restul mancarurilor. Oricum, nu m-a convins bucataria ruseasca. M-au convins in schimb dulciurile lor! Atat cele gatite, cat si cele din comert: intram in orce supermarket si vedeam rafturi peste rafturi numai de bomboane! (foto 4)